NICHITA STĂNESCU. INTEGRALA POEZIEI

studiu introductiv: Bogdan Creţu

Oricât ar fi fost de contestat de la moartea sa, Nichita Stănescu rămâne nu doar un nume de referinţă al poeziei contemporane, ci unul dintre marile modele ale poeziei româneşti. Experienţa operei sale a marcat decisiv discursul liric; reiau un loc comun, dar o fac pentru că el spune lucrurilor pe nume: după momentul Nichita Stănescu, poezia de limbă română este cu totul alta. El a marcat un teritoriu liric original, recognoscibil, a „brevetat” o manieră ce a avut mulţi imitatori. Impunându-se cu autoritate, opera sa a dus, logic, şi la reacţii deconstructiviste, cărora le-a făcut însă faţă fără probleme. Citită azi, la rece, după atâtea noi experimente, poezia lui Nichita Stănescu rămâne, în cea mai mare parte a sa, proaspătă, neatinsă de vreme. Căutările sale sunt autentice, tonul ei nu s-a învechit. Nici un alt poet care i-a urmat nu a reuşit nu numai să se identifice într-o măsură asemănătoare cu ideea de poezie, dar nici să dea o operă copleşitoare, care să modifice limbajul poetic şi să inducă o nouă sensibilitate. De aceea, cred că, la trei decenii de la moartea autorului său, opera lui Nichita Stănescu este pe val. Orice istorie a poeziei postbelice va începe cu ea; orice istorie a poeziei române dintotdeauna o va număra printre cele câteva (patru-cinci-şase) experienţe fundamentale.