ELEGIILE SOARELUI

Mihai Capşa scrie despre şi către nenăscuta „fiinţă nouă“ a soarelui nouă poezii eminamente melancolice, menite a salva însingurarea şi a se salva de la singurătate. Pentru că „nimic nu există“, „orice poate exista“, absurdu-i stăpân peste lumea vie ori nevie. Elegiacul ajunge chiar la transcendent, la interogaţia asupra Creaţiei Divine, pe urmele unui Rilke, când cuvintele iscă lucruri şi lucrurile iscă, la rândul lor, cuvinte, dar Soarele rămâne vinovatul de serviciu, de fapt, un alter ego al personajului creat de autor. Elegii sunt şi compunerile ample din Puterea poemului, cu trimiteri la un eros benign, bine strunit, imagini luminoase despre „femeia mea de noapte, femeia mea de zi“ când „trupurile noastre au jurat să devină nemuritoare“, metafore semnificative ce includ momente ale zilei şi aspecte ale naturii trăite cu evidentă bucurie, iar în secţiunea a treia, Silabus, vom avea sfaturi precum: „prima mizerie pe care trebuie s-o arunci este lumina“. O carte de cetit pendelete, atent mai ales la sine, la efectul placebo. (Florin DOCHIA)